Cinque Terre era o destinatie pe lista noastra de ceva vreme, dar mereu am gasit altceva de vizitat. In urma cu cateva veri, dupa ce am stat cateva zile la lacuri si o scurta incursiune la Genova, am ajuns si in apropiere de Cinque Terre. Fiind in mijlocul sezonului, cazarea am gasit-o inainte de a ajunge la Cinque Terre, in Sestri Levante.

Era o casa privata, Vila Luisa, un BB cu cateva camere. Pana am gasit-o a durat ceva vreme si asta deoarece nu era foarte vizibil semnul de pe drumul principal. Pe harta, pozitionarea sa parea aproape de malul marii, insa la un zoom mai atent, distanta de tarm era destul de mare. Era noapte, iar vila se afla undeva pe un drum de tara ingust, pe unde putea trece o singura masina.

Emotiile au meritat pentru ca se afla intre munti, intr-un peisaj de vis. A 2a zi am pornit din nou pe drumul de tara catre orasul Sestri Levante. Am parcat masina si am plecat spre gara. Auzisem ca asa e recomandat sa se viziteze Cinque Terre. Luasem un orar al trenurilor de la vila, deci eram informati.

Prima oprire: Monterosso. Din gara iesi direct pe plaja. Dintre cele 5 aici este cel mai frumos sa faci plaja, aceasta intinzandu-se pe sute de metri. Dincolo de aspectul usor salbatic al statiunii, plaja este plina de chaiselonguri, umbrele, cabine unde te poti schimba, dusuri si terase.

Lasand plaja in spate, ne-am indreptat pasii pe singura alee ce porneste din dreptul garii si tine conturul marii, Passeggiatta Lungomare. Torre Aurora, ultimul ramas din cele 13 turnuri ce inconjurau Monterosso in sec. XVI este linia ce delimiteaza orasul vechi de cel nou. Fegina este partea pe care o parcurgi imediat ce iesi din statia de tren si se intinde mult in partea dreapta, zona in care sunt concentrate hoteluri si restaurante.

In orasul vechi, Monterosso Vecchio, poti vizita Chiesa di San Franceso sau  Biserica Sf. Ioan Botezatorul.

In continuare, aleea se prelungeste pe o carare ingusta numita Sentiero Azzuro ce conecteaza toate cele 5 sate pescaresti, insa distanta de cativa km dintre ele se parcurge mai facil cu trenul, mai ales ca Via dell Amore citisem ca este inchisa, ultima portiune intre Riomaggiore si Manarola.

Dupa o ora ne aflam iar in gara, pregatiti pt urmatoarea statie. Un bilet de o zi pe tren este 10 euro si poti urca si cobori unde vrei. Intre statii faceai cam 5minute, iar trenurile veneau la 30 de minute.

Am coborat la Vernazza. Aici iesirea din gara nu mai dadea direct la mare, ci intr-o strada ce cobora catre mare printre cladiri pictate multicolor.

Strada era destul de aglomerata dovada ca eram in perioada estivala. Am ajuns si la mare, dupa 10 minute de mers agale. Aici, aceeasi agitatie si vanzoleala.

Am poposit pe stanci si am trecut la sesiunea de shooting, desi cu greu gaseai un cadru in care sa nu apara multe personaje. Digul sub forma de potcoava era arhiplin, fiind singura zona in care te puteai intinde la soare.

Foamea incepea sa se faca simtita, asa ca am incercat sa gasim o terasa cu vedere. Am urcat cateva trepte catre o terasa ce era cocotata pe varf de munte, insa fara succes; se deschidea in cateva ore. Era celebra pauza de pranz a italienilor.

Dezamagiti, am pornit catre gara spre urmatoarea oprire: Manarola.

Bineinteles ca odata coborati din tren am pornit in cautarea unei trattoria. Norocul nostru ca aici era si deschisa cea care ne-a placut.

Mancarea a fost deosebita, asa cum gasesti peste tot prin Italia.  Farmecul evident al acestor taramuri ascunse, este acela de a fi izolate, fara afluenta turistilor din marile orase ale Italiei. Aici totul se savureaza in tihna.

Cu toate ca Manarola nu are plaja, turistii isi gasisera loc pe versantii abrupti unde isi intinsesera rogojini si prosoape. O alee ce urca te duce spre un mic platou, de unde poti suprinde cu privirea  traseul coastei inapoi pana la Monterosso. Cateva banci sunt surpriza placuta la final de ascensiune, dincolo de panoramele superbe. Punctul culminant ar putea fi si  un apus de soare pe care il vei pastra  in galeria selecta a amintirilor impresionante.

La Riomaggiore am ajuns deja cand soarele plonjase in mare si atmosfera estivala a locatiei se transformase intr-o amorteala apatica. Lipsa turistilor nu deranja cu nimic, insa linistea serii corelata cu imaginea barcilor abandonate, ce pluteau in deriva  creionau parca un scenariu de film intunecat.

Pe coasta abrupta se vede una dintre cele mai pitoresti alei, Via Dell’ Amore- despre care citisem si era un obiectiv de bifat, inchisa din pacate in ultimii ani pentru reabilitare.

Ar fi trebuit sa ajungem si la Corniglia, ultima destinatie, singura fara iesire la mare, fiind pozitionata pe o colina. Ziua luase sfarsit si ultimul tren trebuia prins, asa ca am agreat cu totii ca este in regula daca cele Cinque Terre vor ramane astazi doar Quattro.